10 ani mai tirziu, sau cum au ramas doar 11

a fost odata ca niciodata...
generatia anului 1997 a Colegiului Dobrogean Spiru Haret din Tulcea. B-ul.
obisnuiam sa ridem, ca nu am fost in stare sa terminam nici macar liceul. am inceput Liceul si am terminat Colegiul. Dobrogean. se putea si mai rau.
zece ani mai tirziu, iunie 2007. mult mai putini. baietii mai grasi, fetele...cele mai multe, doamne de mult, cu copii acasa sau la purtator.
pentru unii 10 ani au fost prea multi, au uitat. pentru altii, 10 ani au fost prea putini, si nu au reusit sa traca peste ceea ce, mai in gluma sau mai in serios numim "traumele liceului".
se spune ca vechile sentimente nu dispar, se pierd printre amintiri. si se pare ca e adevarat.
unii au ajuns printre straini, la studii. altele in Italia. tot la studii. oarecum.
unii nu au mai apucat sa se bucure de reintilnire, nici macar sa se ascunda de ea. pur si simplu, dupa 10 ani ei nu mai sunt. profesori si colegi deopotriva.
si totusi a fost ceva trist in intilnirea asta. instrainare sau melancolie? vorba unei colege, "Ideea era pana la urma sa catch up cu colegii, nu sa faci networking cu altii din serie". mi-a placut expresia. exprima, tehnic, ceea ce intelegeam noi din aceasta intilnire. ceea ce s-a si intimplat. pe dos adica. in fine.
ce poti spune unor oameni cu care nu ai mai vorbit 10 ani? cu ce sa incepi? si ce sa lasi la urma? ce merita spus si ce trebuie ascuns? ce mai pot avea in comun o mina de copii care acum sunt oameni mari? si cred ca am inteles de unde venea tristetea. a mea cel putin. vedeam oameni pe care i-am lasat copii in pragul facultatii si pe care i-am regasit oameni maturi, cu probleme si familii, contribualbili la bugetul statului si, deja, cu planuri de pensii. chiar daca doar private, inca. si astfel am inteles cit timp a trecut. mult. cit sa devenim oamenii care suntem acum.
ma simt tentat sa dau un premiu celor care recunosc personajele in cele doua fotografii. dar s-ar putea sa am surprize.