30 April 2010

Roma, capitolul I


Pentru cine nu stie inca, Roma e plina de oameni. Dintre acestia (prea) multi sunt romani. Adica nici mai mult nici mai putin decit conationali de-ai nostri, aia de nu-i mai vezi in intersectiile, statiile de motrou sau autobuzele din Bucuresti.

Trei exemple scurte se elocvente, la primul drum cu metroul din Roma.

La automatul de bilete, unde evident iti venea sa injuri de toti sfintii pentru ca masinaria aia infernala iti refuza orice bacnota, m-a luat gura pe dinainte si ma scap cu un inceput de injuratura romaneasca. Cred ca era pe baza de Dumnezei, dar nu sunt foarte sigur. Atit i-a trebuit tzigancii care pindea pe linga aparat, si care pina atunci imi tot bilbiia ceva in italiana ei de bastina. Aaaa..esti roman, si da-i si-mi explica cum sa tot bag si scot banii, pina o accepta, cum ca ma duce ea la ghiseu unde sa schimb bacnotele buclucase, si alte alea. Imi iau poalele in cap si plec, fara bilete si fara speranta, doar doar de scap de gura mai sus numitei mindre purtatoare de fuste largi.

Buuun..iau bilete intr-un final, ne urcam in metrou. Atentie amatorilor, italienii au o mica perversitate din a pune benzi rulante pe distante kilometrice, dar plane, nu insa si la scari, unde tronc, tronc, tronc, cara-ti Manole singur bagajul de 30 de kile – cine te-a pus sa iei atit la plecare? Dar asta e alta poveste. Nici bine nu imi trag sufletul in metrou, cind doi conationali cu subsemnatul, unul cu doua tobe si doua bête, altul cu acordeon si ceva statie de amplificare, incep cu bongiorno seniora, bla bla bla, si da-i si cinta de ziceai ca s-a mutat vreo nunta din Vitan in metroul de la Roma. Buuuun, imi zic, sigur nu o sa ma plictisesc in vacanta asta.

Nu mi se intipareste bine in minte acest gind, cind, la urmatoarea schimbare de metrou, in usa prin care urcam, doi baietasi, micai-ar mama pe ei de voinici, frumosi si cu belciugul in nas, cu maieu alb imaculat si sapta Adibas, scot un “ciao bella!”. Bun, zic, macar nu mi-au zis mie, i-au zis Monicai. Nu apuc sa spun nimic, ca se si aude un “bai ce p@##@a mea e aglomeratia asta?”. Am inghetat. Ei bine, cine credeti ca a urlat asta in tren?

Poate ca zilele urmatoare sa imi schimbe impresia, cert este insa ca aceasta prima zi m-a facut literlamente sa imi fie rusine sa recunosc in fata barului de la care ceream “a beer please” ca sunt roman. Parol, pirando!

1 Comments:

Anonymous Rojo de la Coya said...

Trebuie sa accepti totusi ca... "toate drumurile duc la Roma!"... chiar si pentru dansii...

9:44 PM  

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home